Fiecare călătorie începe cu o rugăciune. Unii o rostesc cu voce tare, alții în sinea lor. Nu am fost niciodată prea bun la asta, dar în momentul în care San Diego a dispărut de pe linia orizontului, mi-am adus aminte rugăciunea scurtă și emoționantă a Taniei Aebi: "Doamne, pornesc în larg pentru a-ți vedea lumea frumoasă. Te rog fii bun cu mine."
Debutul unui voiaj pe mare este întotdeauna dificil. E greu pentru trup, minte și suflet. Tulburarea cauzată de despărțirea de cei dragi încă răscolește pe dinăuntru în momentul în care apar primele simptome ale răului de mare. Iar în față se întinde necunoscutul, vastul ocean, fără urmă de pământ sau oameni pentru mii de mile marine
Este greu de explicat câte pregătiri trebuie făcute înaintea demarării unui proiect de o astfel amploare. Listele nesfârșite de echipament, piese de rezervă, provizii medicale, de mâncare și apă. Trebuia să mă asigur pentru cel puțin o sută de zile, pentru orice eventualitate. Dacă am uitat ceva, următoarea stație de benzină e la patru mii de mile depărtare.
Însă eram bine pregătit. Aveam încredere în barca mea și niciodată în toți anii mei de navigație nu am pregătit o barcă mai pe îndelete pentru un voiaj. Știam că Nerissa K nu mă va dezamăgi. Noi, oamenii, suntem veriga slabă, nu vasul. Suntem fragili, predispuși la schimbări de atitudine, iar atunci când corpul se simte amenințat, mintea devine fie salvarea, fie cel mai rău dușman.
Flavio Castellani și Dino Martucci, prietenii mei italieni, mi s-au alăturat în San Diego pentru a lua parte la voiajul înspre sud. Trei mii de mile de ocean deschis se întindeau în fața noastră, iar emoția plecării se instala subtil pe măsura ce înaintam în afara portului. Este absurd a gândi că o astfel de provocare nu aduce cu ea griji și teamă. Ceea ce ține oamenii treji în noaptea dinaintea plecării este gândul la lungimea pasajului și la izolarea de orice fel de asistență.
Am navigat direct într-o furtună, imediat după plecare, iar eu știam că era doar începutul unor teste ce urmau să ne pună la încercare. Am mai trecut prin furtuni înainte și nu eram îngrijorat, ci doar deprimat și cu rău de mare. Valurile erau de 6 metri (aproape cât înălțimea unei clădiri cu două etaje), vântul bătea cu o viteză de 35 de noduri, uneori 40. Era o schimbare destul de semnificativă de la blândul și însoritul San Diego. Însă am crezut că va dura trei zile, după care vom naviga linitiți peste marele și calmul ocean numit El Pacifico. Totuși nu este nimic pacific la acest ocean, în afara numelui său. Magellan și-a bazat afirmația pe prima impresie, atunci când a intrat în Pacific din apele zbuciumate ale Capului Horn. Prima impresie e de obicei eronată.
Zi după zi era foarte frig, umed, înnorat și sumbru. La un moment dat, am crezut că am făcut o eroare de navigație și ne îndreptam spre Alaska. Aveam pe noi fesuri de Polartec, mănuși, complet echipați pentru vreme de furtună, toate necesare pe coasta Mexicului. Timp de douăzeci de zile nu am văzut soarele sau luna. Nici măcar un răsărit sau un apus. Lipsa soarelui ne-a secat pe noi de energie. Ajunsesem în calea unui curent ce se deplasa în direcția opusă nouă, de la nord-vest la nord-est, ceea ce nu ne-a mai permis să continuăm utilizarea pilotului automat, așa că trebuia să fim la cârmă 24/24. Zi și noapte eram pe punte, în întunericul rece, suferind de durere, complet înghețați și acoperiți cu sare. Îmi aduc foarte bine aminte ziua în care eram foarte epuizat și sătul să fiu aruncat în cabină în toate părțile, asemeni unui sac de cartofi. Perdeaua de nori era întunecată și amenințătoare ca un tavan coborât deasupra suprafeței fantomatice a apei. Eram la capătul puterilor.
Am închis ochii și am spus:
"Bine, șefule, ce urmează? Care e planul acum? Dă-mi un semn. Se va termina cu bine sau nu? Pentru că de altfel aș putea scufunda barca asta chiar acum!"
Am deschis ochii și am văzut cum, dintr-un spațiu mic între nori, o rază îi făcea drum către noi, crescând în intensitate, inundând tot spațiul ceresc și acvatic, parcă poleind marea cu argint. A fost unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am trăit vreodată. De asta se spune că nu există atei pe ocean.
Gătitul este o realizare extraordinară pe ocean. Cred că e mai ușor să gătești într-o navă spațială decât pe o barcă. Forța gravitațională pe o barcă nu trebuie subestimată, ținând cont că la aceasta se adaugă presiunea exercitată de vânt și valuri. Flavio, unul din cei doi membri ai echipajului meu, a fost aruncat ca o paiață dintr-o parte intr-alta a cabinei si trântit cu putere peste masa cu hărți. N-a pățit nimic, s-a ales doar cu o nouă vânătaie adăugată la colecția deja existentă.
Găseam mâncare peste tot prin barcă. Erau mai multe feluri de paste gătite sub pat, în bocancii mei și incredibil, până și sus pe catarg. Aragazul e flexibil, rămâne în poziție orizontală indiferent de poziția bărcii și asta ne ajută mult, dar, uneori, șocul impactului cu un val puternic este atât de mare, încât gravitatea încetează să funcționeze.
Trecerea Ecuatorului este un moment important pentru marinari și am sărbătorit pe punte după vechea tradiție marinărească. Din acel moment, am avut soarele cu noi în fiecare zi. Curenții de aer erau calzi, iar în nopțile subecuatoriale Crucea Sudului ne călăuzea către insulele fericite ale emisferei sudice. Luna ne lumina calea în fiecare noapte și din când în când, câte o balenă respira chiar lângă barca noastră. Trecusem prin cortina de fier și ajunsesem de partea ei bună. În acea săptămână am depășit toate recordurile, navigând restul de opt sute de mile în doar cinci zile. și apoi, "PĂMÂNT!"
Piscurile verzi, maiestuoase ale Nuku Hiva s-au ivit dimineața devreme și cum ne apropiam de marea insulă, am fost șocați de mirosul pământului umed, al florilor dulci și de vederea nenumăratelor păsări, căutând un mic dejun în oceanul liniștit. Am trecut prin Santinela Estului, intrând în golful Taiohae și în întâmpinarea noastră a venit un grup de delfini mari, urându-ne bun-venit în Marchize.
Am lăsat ancora și ne-am așezat, ascultând vocile oamenilor din sătucul din apropiere. Copii glăsuind vesel în drum spre școală, magazine deschizându-se, oameni cumpărând pâine proaspătă de la brutărie, scutere bâzâind în sus și-n jos, clopotele unei biserici făcând să răsune întreaga vale împodobită grațios cu plantații de banani și ananași.
Îmi amintesc cum a început toată această aventură. Cu un an în urmă luam cina de Ziua Recunoștinței acasă la Sebastian, în Hudson. Eram paisprezece la masă. Kambasi a rostit o rugăciune în dialectul San Bushman, iar pronuntarea numelui lui Iisus într-un acompaniament ritmic al sunetului specific limbajului lor (ca un clac din adâncul gâtului) dădea impresia unui cântec demult uitat datând de la facerea lumii. Cum ne pregăteam să mâncăm, Seb a menționat ceva despre o misiune secretă în Vanuatu, ceva despre tribul Mareki și recenta descoperire a existenței lor într-un vulcan pe insula Espiritu Santo. Ne-a atras atenția asupra faptului că în acele insule, misionarii erau considerați drept delicatesă la cină. Am râs cu toții și am încheiat subiectul.
Însă ideea prinsese deja rădăcini. Câteva luni mai târziu mi-am lăsat serviciul și am început pregătirile. Spre acea insulă ne îndreptăm acum. Au trecut trei luni de când am plecat de acasă și vor mai trece încă cinci până la întoarcere. Îmi lipsesc fiul și soția și restul familiei, dar știu că această perioadă de îndepărtare fizică ne va consolida relația și dragostea unuia pentru celălalt.
Acum sunt în Golful Opunohu, Moorea. În câteva zile, soția mea mi se va alătura pentru următoarele două luni pentru a continua împreună traseul spre vest și sperăm să-l întâlnim pe Sebastian în Port Vila înainte de a porni în nord, spre Espiritu Santo. Până atunci, citesc sau îmi scriu, ca acum, gândurile despre această călătorie și oamenii pe care i-am întâlnit pe drum. Aseară am descoperit un pasaj interesant din "Călătorie fără hărți", de Graham Greene. Aș vrea să vi-l fac cunoscut și vouă.
Multe lucruri absurde s-au scris despre misionari. Când nu erau descriși ca slugi ai imperialiștilor sau exploatatori comerciali, erau priviți ca niște persoane dereglate sexual care încearcă să convertească un popor păgân simplu și fericit la o religie europeană și să-l supună la represiuni europene. Se pare că s-a omis originea orientală a creștinismului la care păgânii occidentali au fost cu succes convertiți.
Misionarilor nu li se recunoaște gândirea logică. Când cineva crede în creștinism, atunci trebuie să creadă în validitatea sa universală. Un creștin nu poate crede într-un Dumnezeu pentru Europa și într-un altul pentru Africa; importanța semitismului este că această religie nu recunoaștea un Dumnezeu pentru Est și un altul pentru Vest. Noul păgânism occidental, care e mândru de a se considera științific, se dovedește adesea a fi neobișnuit de nevrotic. Doar o nevroză poate explica lipsa consecvenței sentimentale, acceptarea datoriei istorice a Mahommedanului de a-i răspândi credința prin sabie și incapacitatea de a accepta datoria creștinului de a-i răspândi credința prin învățare.
[Misionarii] nu au impus creștinismul unui popor refractar, nu au forțat o rasă fericită de oameni goi să poarte haine, nu le-au interzis dansurile tradiționale; misionarii nu au puterea să facă acest lucru nici dacă ar vrea; creștinismul nu are nici o șansă în acest caz. Numărul oamenilor convertiți la creștinism este destul de nesemnificativ; nu există vreun avantaj material provenit din convertire; singurul avantaj este unul spiritual, de a fi eliberat de câteva temeri, de a primi o inconsistentă speranță.
|
Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați urmărit evoluția și care ați sprijinit acest proiect.
Christian Tirtirau
Moorea
17 iunie 2007
Notă: Tania Aebi a făcut înconjurul lumii la 18 ani într-un velier de numai 8 metri lungime, numit Varuna. Experiența sa sinceră și pură este descrisă în cartea ei, "Primul voiaj". Această carte m-a inspirat să îmi lărgesc orizontul și să navighez de-a lungul oceanelor lumii.
<< inapoi la noutati
|
|
|